Fondată in 1920

Anul literar 2019, Proză

2020

Proză- Nina Corcinschi - Proza de după școala prozei (Ce mai rămâne?) Proza din Basarabia înregistrează multe apariții în anul 2019. Chiar prea multe, dacă ne gândim la calitatea acestora. Trec direct la subiect. Proza scurtă Cartea de proză (scurtă, inclusiv) a anului este Zilele după Oreste (Humanitas, 2019) de Vitalie Ciobanu. O carte excelentă sub toate aspectele: subiect, discurs, construcție, personaje. Atenția pentru detaliu și nuanță, grija pentru stil sunt marca unui profesionist desăvârșit al scrisului. Citez din cronica la carte, publicată în revista Vatra: „O carte, așadar, despre arcanele complicate ale cunoașterii, despre expedițiile minții și ale imaginației prin acele zone crepusculare ale realității, care se desfac în straturi indistincte de fantastic, iluzie, magie. Prozele sunt diferite ca structură și subiect, dar fie că sunt arondate unui orizont geografic clar de referință, având și sporadice pusee biografice, fie că sunt articulări narative ale unor judecăți artistice și filozofice ale autorului, toate au ceva în comun: se referă la formele de acces la realitate, de luare în posesie a vizibilului, la modalitățile de constituire a perspectivei umane, mai exact a unei suite de perspective asupra aceluiași fenomen, la complicatele mixaje ale literaturii cu viața etc. (...). Vitalie Ciobanu este un prozator erudit, talentul său narativ se ajută de o perfectă cunoștere a meandrelor scriiturii, a mecanismelor de producere a textului. Ambiguitățile subtil regizate, privirea telescopată, zoom-ul pe detalii, mișcarea profesionistă a camerei de luat vederi a prozei, revenirile și reluările dozate indică un prozator perfect stăpân pe instrumentariul său narativ, un maestru al stilului, un bricoleur iscusit al imaginii”. Lilia Calancea, Bocete de nuntă (Arc). O carte inegală ca valoare, cu proze bune și altele care nu aveau ce căuta în volum. Cea mai reușită, Bocete de nuntă, se deschide într-un camerton liric despre iubire, durere, pierdere. Într-un registru nostalgic, vocea naratoarei rememorează o copilărie pusă pe note de romanță, luminată de bucuriile vârstei și marcată de cutumele rurale. În contrapunere cu frumusețea cadrului evocat, cu aerul blând care învăluie lumea satului de cândva, sunt legile aspre ale comunității, care pot ucide mari iubiri. Cântecul lui badea Vasea (un descendent din stirpea druțianului Vasile Doinaru, care se omoară din prea multă iubire pentru fata din Rădeni) e o metaforă a frumosului și a binelui care nu poate armoniza cu percepția socială, comună, a frumosului. Iubirea lui Vasea e imposibilă, pentru că fata pe care o dorește el nu corespunde exigențelor estetice ale satului. Și, vorba, altei autoare, Olgăi Căpățână, „satul nu iartă”. Badea Vasea își duce iubirea cu sine într-un spital de boli mentale. Despre fiare și oameni de Ioan Mânăscurtă (Princeps) denotă mână de scriitor exersat, care nu-și trădează nici temele, nici stilul. Scriitorul panoramează cotidianul din URSS, cu o rețea socială perfidă, plină de compromisuri. Umorul situațiilor salvează de decrepitudine mediul basarabean evocat. Vara indiană se reține prin hilarul situației în care se pomenește un tânăr ziarist, practicant la redacție, care migrează dintr-un pat în altul fără a înțelege mecanismul amorului jurnalistic: ce rol are fidelitatea în astfel de raporturi „colegiale”, cui trebuie să-i dea explicații, „ce caută el aici?” etc. Mai departe, narațiunile se situează pe un plan care amestecă realul cu fantasticul, miticul și miraculosul, autorul reușind să păstreze vioiciunea colocvială și seninătatea atmosferei evocate. Un alt explorator al neverosimilului în proza scurtă e Nicolae Spătaru, căruia îi lipsește însă umorul decortificant din prozele lui I. Mânăscurtă. Ca și în cartea precedentă de proză, în Omul izgonit de ceasuri (Junimea), tensiunea prozelor vine dintr-un misticism al fatalității care plutește peste lume. Viața omului (modern?) se scurge prea repede, timpul trece prin mecanismul unui ceas defect, la fel de absurdă și bizară e și moartea: o arătare mare și neagră, înspăimântătoare și inexplicabilă. Romanul 2019 O altă carte, marca Humanitas, e romanul lui Dumitru Crudu, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, o schiță de bildungsroman proiectată pe istoria Basarabiei, în momentele ei cruciale. 28 iunie e data fatidică, care aruncă umbra background-ului istoric peste destine individuale, deformându-le. Această „sărbătoare” marchează simbolic, în fiecare capitol, o lume a compromisurilor, a dezechilibrelor ontologice, a diformităților umane. Dumitru Crudu reușește să închege, prin metoda șotronului, din fragmente de destin, din fapte izolate de comportament o imagine coerentă a unei societăți bolnave. O proză din care transpar figuri recognoscibile și istorii evocate și în publicistica sa, cum ar fi seara petrecută la Eugen Cioclea (alias George Podaru), cu cartofi prăjiți și cafea. Regimul narativ e trepidant, realul, grotescul și fantasticul sunt învăluite de umor. Poeticitatea încarcă de tensiune violența faptelor din narațiune. Evenimente precum fata dusă la avort pentru că părinții nu admit să se căsătorească cu împricinatul Mihai și dâra ei de sânge amestecându-se cu sângele de la mâna rănită a băiatului care o iubește sunt o metaforă a ororii fizice și sufletești, culmnând cu imaginea drapelului Uniunii Sovietice, pe care tatăl fetei îl instalează „pentru că era ziua de 28 iunie și el o sărbătorea de fiecare dată cu mare fast”. Înlănțuirea realității (dramatice) cu ficțiunea nu întotdeauna e verosimilă din punct de vedere artistic. Narațiunea se apropie de sfârșit cu o proză despre eleva din clasa a XII-a, Loreta, gravidă, părăsită de iubit, supusă ironiilor colegilor pe seama burții ei proeminente. Faptul că în aceste condiții avansate de sarcină fata face, ca printre altele, un avort (care ar fi putut-o costa viața) și în aceeași zi încarcă 2 pungi cu jucării și produse alimentare și le duce la tomberon, după care o ia la fugă „din toate puterile” - nu se încadrează nici în convenția realității și nici în cea a ficțiunii. Nu știu cât de basarabeană (topografic vorbind) e proza Monei Stănilă – născută peste Prut, locuind la Chișinău, cu volumul Brăncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, apărut în colecția „Biografii romanțate” a Editurii Polirom, sau Liliana Corobca, născută într-un sat din Orhei, locuind la București, cu un roman, Buburuza, apărut tot la Polirom. Amble însă sunt scriitoare de categorie grea. Moni Stănilă, cu o poveste bine scrisă, elegantă, temeinic documentată despre Brăncuși. Liliana Corobca filtrează existența umană prin perspectiva unei femei handicapate, imobilizate în scaunul cu rotile. Prin ochii acesteia lumea intră într-un nou con de lumină. Din luptele, prăbușirile interioare și micile-mari bucurii ale Vasilicăi existența umană își decantează rosturile, dincolo de orice aparențe. Gesturile insignifiante pentru un om sănătos sunt pietre de încercare pentru un schilod și-i dau măsura adevăratei neputințe („iar eu mă uitam în sus, spre clanţă, ca spre turlele unei biserici”). O carte emoționantă, calmă și caldă despre putere, fragilitate și speranță. O pledoarile pentru frumusețile simple și esențiale ale vieții. Un roman reușit e și Kurt, de Teodor Bordeianu, apărut la Editura Paralela 45. Forța cărții e în pregnanța detaliului, în sugestivitatea gestului. Fragmente narative disparate, mimând insignifianța, reușesc să susțină coerența întregului. Un fragmentarism exersat cu inteligență artistică și rafinament. Surpriza anului la categoria debut e romanul Orașul promis (Paralela 45), de Valentina Șcerbani. Subiectul – unul tulbure, dens, vâscos – ține de o stare dramatică de incertitudine, bine încadrată în convenția onirico-fantastică. Personajul principal e o fetiță care trăiește suspendată între vis și realitate. Centrul iradiant al suferinței acestui copil e amenințarea pierderii mamei, neliniște echivalând cu o aruncare în vid. Mama fetei e grav bolnavă, tatăl e prins în alte povești de dragoste și grija copilei o poartă mai întâi Doamna, apoi surorile mamei (Maria și Cealaltă). Aceste repere ale realității intră într-un regim oniric, în care visul nu se mai distinge de realitate, gesturile sunt bizare și nevrotice, iar orașul promis de mama – unul al mării – devine o lume apocaliptică, în care ploaia nu mai contenește, mâzga se amestecă cu sângele, ploaia și mucegaiul pătrund peste tot. Mama – prezența absentă – o privește pe Ileana din oglindă, de printre fire de mohair. Suferința e reprezentată în imagini delirante, obsesive, cu osmoze de forme abstracte cu cele viscerale. Ecorșarea iepurilor sau visul în care mama e jupuită de piele sunt de rezonanță psihanalitică. Orașul promis e un poem bacovian în proză, în care fantasticul, absurdul și oniricul se strecoară pentru a vorbi despre fragilitatea ființei umane în limba angoasei, neputinței și a disperării. Cărții i-a lipsit doar un redactor bun. Un debut notabil e volumul lui Anatol Rurac, Dublu 57 (LVII), apărut la Editura Eikon. O narațiune despre basarabeanul Ioan și familia lui, mutilată în chingile istoriei sovietice. Un debut promițător e și romanul Eugeniei Mincu, Orizonturi (Lyceum), despre destinul unei universitare, prinsă în intrigi de la catedră și în labirinturile propriului destin. Pacea și bucuria vin – ca dintr-o oglindă adâncă – din dialogurile cu studenții ei. Lilia Bicec-Zanardelli publică un roman al Gulagului, Lagărul 33 (Cartier). Cartea evocă drama genocidului de la Bălți a prizonierilor din cel de-al Doilea Război Mondial și a experienței amare a Gulagului siberian de după război. Studiul de caz e italianul Vittorio Monttini (alias Mircea Salcie) și familia de basarabeni (mama și fiica) care l-a salvat de la moarte și împreună cu care și-a trăit experiența siberiană. Vittorio este prizonier de război din Lagărul 33 de lângă Bălți. Este condamnat la moarte, împreună cu alți deținuți, și scapă ca prin minune din acest carnagiu. Grav rănit, reușește să iasă din groapa comună a morții și să ajungă până la așezările basarabene. Leșinat și plin de răni, este găsit de o tânără (care-i va deveni soție, mai târziu) și salvat în mod providențial de această a doua moarte. Rănile suportate, plus tifosul exantematic al prizonierului fac dificilă sarcina celor două femei, mama și fiica, care riscă cu propria lor libertate și viață salvarea acestui bărbat. Fapta este descoperită de autorități și urmează Gulagul. Șirul atrocităților nu se mai oprește. Sărăcie, boală, foamete, munci istovitoare, tratament ca pentru vite – toate aceste cruzimi ale istoriei adâncesc dramatismul narațiunii. Unica fâșie de lumină și unica salvare în acest infern vine de la iubirea pe care o trăiesc cei doi protagoniști: prizonierul italian și tânăra lui salvatoare, Ștefania, care-i naște un copil. („Fără dragostea Ștefaniei puteam deveni un monstru. Ea mi-a dat speranța pentru o viață mai frumoasă, indiferent de circumstanțe, fără ea aș fi pierdut busola vieții...”). Romanul se reține prin fabulă, prin insertul istoric. Angrenajul stilistic și arhitectonica narativă nu fac parte, din păcate, din preocuparea autoarei. O categorie aparte o formează proza rurală. Cel mai la îndemână exercițiu narativ e apelarea la memorie și evocarea de cursă lungă a trecutului. Viața satului, cu experiențele copilăriei, condiționează rememorarea fără a garanta însă ficțiunea. Autenticitatea e căutată și găsită, în cel mai bun caz, la nivel de limbaj. Nume, porecle, regionalisme, înjurături specifice încheagă o atmosferă, dau „gustul” locului și epocii. Amintirea paradisului pierdut nu reușește de cele mai multe ori să treacă dincolo de jurnal liric sau de reportaj. Excepțiile de vocație literară sunt rarisime. Cartea Olgăi Căpățână Mintea satului cea de pe urmă (Arc) e despre lumea satului basarabean postbelic. O lume a stereotipurilor și prejudecăților patriarhale, a tabuurilor. Satul „nu iartă”, dacă nu-i respecți tradiția în bază căruia acesta funcționează. Localitatea Merejeni apare ca marele judecător, ca demiurgul absolut, cu legi nescrise, pe care nu le poți încălca fără a rămâne nepedepsit. Puterea corupătoare și nemiloasă a satului pune în ramă destine umane, coordonează conduite în spațiul public și în cel privat. „Istoriile” Olgăi Căpățână amintesc de poveștile depănate pe la șezătorile de cândva. Multă vorbă, puțină literatură. Nicolae Rusu, pentru romanul Cu ochii celuilalt (Serebia), alege tema foametei organizate din Basarabia anilor ᾿46-᾿47. Despre dezastrul foametei organizate și culmea ororii – canibalismul – avem la dispoziție memorabila carte de publicistică a lui Alexei Vakulovski În gura foametei, cu mărturiile supraviețuitorilor foametei. Nicolae Rusu aplică însă o strategie narativă care șubrezește în mod hilar subiectul. Dispeceratul narativ împarte perspectiva între naratorul auctorial și o cioară. Care, cioară, are o poveste sentimentală: pentru că Petru îi mănâncă iubitul, pe Carl, ea jură să se răzbune și-l urmărește pe „ucigaș” de la vârsta lui de 15 ani până la bătrânețe. În tot acest periplu vindicativ, cioara privește panoramic lumea de jos și o povestește. Nu știu cum ar arăta gândul cioarei (despre gândul mâței, parcă aș ști ceva), dar în cartea lui Nicolae Rusu, aceasta, în reflecțiile ei realiste, are panseuri filozofice, valori morale și simte ca un om. Pe alocuri e superioară moral omului („Doar oamenii sunt în stare de aşa ceva. Noi, ciorile, avem mai multă omenie, noi nu ne mâncăm unele pe altele”). Și vorbește nu altfel, ci în discursul autorului sau a lui Petru. Interesantă la nivelul documentaristic, proza lui Nicolae Rusu ratează artistic din cauză că n-a respectat convenția fantasticului. Să nu uit – cioara până la urmă se răzbună: îi ciupește ochii bătrânului Petru spulberat de o mină. Cu un Strigăt pe Nistru, cunoscutul jurnalist Gheorghe Budeanu debutează în calitate de autor de roman. Subiectul este important – războiul de pe Nistru. Gheorge Budeanu l-a mai tratat – reușit – în cartea de publicistică Transnistria în flăcări. Or, ficțiunea se dovedește un pariu prea mare pentru un condei jurnalistic obișnuit cu spațiul pe orizontală, cu fluxul de informație de impact social, cu patosul relatării. În Ieșirea din uitare (Lumina), Ion Anton evocă în mod superficial, romanțat și didacticist povestea vieții compozitorului Eugeniu Coca, colaborările sale, iubirile lui etc. Fantezia („sufletul lui Coca”), care ar fi trebuit să anime documentul, trivializează, de fapt, povestea. Citez un fragment cu referințe erotice, de un prost-gust afișat: „În loc de răspuns, Eugeniu o îmbrățișă pătimaș și prinse a o săruta dulce-dulce, jucăuș-jucăuș, strecurându-și limba, fierbinte și lunecoasă ca un șarpe, între buzele aprinse ale fetei. Liuba, în timp ce încerca cu limba sa să dea limba băiatului afară din gura-i învăpăiată, simți că i s-au muiat picioarele și, ca să nu cadă, se lungi de-a curmezișul patului. Eugeniu, amețit de fierbințeala ce-l cuprinse, se lăsă și el peste fată, simțind cum din bluzița ei subțire îl împung cu indulgență doi sâni tari și elastici”. Citim că această carte este „aprobată de Comisia de selecție pentru editarea cărții naționale și editată cu contribuția Ministerului Educației, Culturii și Cercetării din R. Moldova”. 300 de exemplare editate din fondurile statului au mers în biblioteci. Iar copiii, citind-o, vor crede că așa arată literatura adevărată. Alte apariții, semnate de Valerian Ciobanu sau Ana Onică, sunt mai mult decât jenante. Scriitorilor basarabeni, cu rare și excelente excepții, le lipsește școala prozei. Realitatea, care trebuie reinventată, transformată, poetizată (nu oricum!) și structurată narativ le opune o mare și chinuitoare rezistență. O mediocră fatalitate însoțește poate nu întotdeauna lipsa talentului, dar, cu siguranță, mereu, frica de biblioteci, iluzia că se poate scrie proză oricum.

evenimente

ANIVERSĂRI

În luna septembrie își sărbătoresc ziua de naștere:

Vsevolod CIORNEI – 65 de ani (14.09.1955)

Margareta CURTESCU – 60 de ani (22.09.1960)

Vasile TĂRÂȚEANU – 75 de ani (27.09.1945)

avizier

O lumânare pentru Mircea Lutic

Vestea morții lui Mircea Lutic (născut la 29 mai 1939 în comuna Iordănești, Storojineț, Bucovina – decedat la 18 septembrie 2020, Cernăuți) ne-a cernit inimile și ne lasă în suflet gustul amar, dezolant, al unei mari, infinite pierderi. Golul pe care îl lasă acest scriitor și intelectual român în viața culturală și literară a Bucovinei și Basarabiei este imens, de-a dreptul irecuperabil. Alături de Vasile Levițchi, Grigore Bostan și alte câteva personalități de marcă, Mircea Lutic a fost și va rămâne în analele acestui timp zbuciumat și dramatic ca un simbol al românismului și al verticalității demne, nepervertite. Cernăuțiul și Iordăneștiul de baștină, Siretul și Carpații, vorba domoală și așezată a oamenilor locului, precum cea a „baciului Calomfir”, au fost pentru el un nestrămutat reper existențial; ele i-au marcat pentru totdeauna ființa și creația, sub zodia lor și-a trăit viața și și-a scris cărțile.

Poet de stirpe aleasă, publicist și traducător de elită, secretar literar la ziarul „Zorile Bucovinei” timp de aproape patru decenii, Mircea Lutic a fost unul dintre cei care, în condițiile vitrege ale regimului totalitar, a contribuit la refacerea instituției literelor românești în Bucovina. Poezia sa, adunată în volume precum „Baștina luminii” (1973), „Fereastră de veghe” (1978), „Datul întru ființă” (2000), „Noimă” (2000), „Ecou de foc” (2001), ș. a., alături de cea a altor câtorva confrați, a avut în contextul anilor 70-80 ai secolului trecut forța unei adevărate schimbări de paradigmă. Învingând inerțiile proletcultismului, aceste creații au scos literatura din schemele ideologice, apropiindu-i mesajul de ideea națională.

În ultimele decenii de creație, urmând tradiția iconaristă bucovineană din perioada interbelică, Mircea Lutic a cultivat febril poezia cu formă fixă, în special sonetul, parcurgând drumul dinspre tradiționalism spre modernitate, dinspre poezia orfică și picturală spre poezia de „rostire cristică” și meditație existențial-ontologică. Operând în structuri prozodice reverberatoare, scriind „la lumina de taină a candelei” (Ștefan Hostiuc), sonetele sale din volumele „Arminden cu heruvimi” (2011), „În lumina cuminecării” (2011), „Ofrandă întemeietoare” (2014) ș.a. sunt ca niște acatiste de o profundă vibrație religioasă și ecumenică.

Fiind un scriitor de mari potențialități creatoare, Mircea Lutic a desfășurat o vastă activitate de traducător, care astăzi însumează mii de pagini de proză și poezie din literaturile lumii. Între acestea, cărți emblematice, valori nemuritoare: Opere alese (în colaborare) de A. Pușkin, Opere alese (în colaborare) de M. Lermontov, Frații Karamazov și Oameni sărmani de F. Dostoievski, Părinți și copii de I. Turgheniev, Data Tutașkia de C. Amiradjibi, Zăpada mieilor – antologia prozei scurte ucrainene, ș.a.

Timp de ani și decenii, Mircea Lutic a întruchipat imaginea de intelectual român de o aleasă erudiție, având cultul cuvântului bine scris și frumos rostit. Într-o lume tot mai pragmatică, care se pare că a renunțat la sensibilități, la bucuria spiritului, el a trăit cu cărțile și printre cărți, a mizat fără rezerve pentru valorile neamului românesc, a înnobilat cultura și arta scrisului. Mai cu seamă în ultimele decenii, învățase să se refugieze în bibliotecă, la masa de scris, să (supra)viețuiască în lumea visătoriei, ca într-o lume mai bună.

Acum, la ceasul despărțirii, afirmăm cu toată convingerea că Mircea Lutic ne lasă o exemplară lecție de viață, de demnitate, de artă poetică.

Adio, iubite coleg și prieten. Cărțile ce ni le-ai lăsat rămân deschise pentru cei care vin. Noi îți vom păstra amintirea și neprețuita-ți imagine spirituală vii și neîntinate.

Dumnezeu să te ierte și să te așeze de-a dreapta Sa, la un loc mai bun și mai cu dreptate decât l-ai avut aici pe pământ.

Arcadie SUCEVEANU,

Preşedintele Uniunii Scriitorilor din R. Moldova

.

.

.

Stimați colegi,

.

În conformitate cu decizia Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova, din data de 27 august 2020, Adunarea Generală, prevăzută pentru luna octombrie a acestui an, se va amâna până la ridicarea stării de urgență în sănătatea publică și a restricțiilor referitoare la numărul de persoane participante la evenimente publice. Aceste măsuri au fost adoptate atât pentru respectarea cadrului legal, cât și pentru protejarea membrilor și angajaților USM.

Odată cu ridicarea acestor restricții, Cosiliul USM se va concova de urgență și va stabili data la care va avea loc Adunarea generală.

.

.

.

.

Conform deciziei Consiliului USM, din data de 27 august 2020, membrii USM cu datorii la plata cotizațiilor mai mari de doi ani care nu vor achita cotizația de membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova până la data de 1 noiembrie 2020, vor fi suspendați, conform prevederilor Statutului Uniunii Scriitorilor din Moldova (art. 5.9.1 ) și ulterior excluși (art. 5.9.2 ) din rândurile membrilor USM.

.

Vă mulțumim pentru înțelegere!

proiecte

Revista literară

Anul literar - în Revista Literară și online

Festivalul Internațional Primăvara Europeană a Poeților - anulat din cauza pandemiei

Gala premiilor USM acordate pe anul editorial 2019 - amânată

Citiți
în acest
număr

Nr 1 / Arcadie Suceveanu, POLITIZAREA ȘI DEPOLITIZAREA SCRIITORULUI (editorial)
Ghenadie Nicu, PRINTERUL DE BAZALT (poezie)
Ghenadie POSTOLACHE și Lucreția BÂRLĂDEANU (proză)

Nr 2 / Adrian Ciubotaru, VÂNĂTOARE DE SFINCȘI ȘI HIMERE (editorial)
Emilian Galaicu-Păun, CĂLIMARA LUI MUTTER (poezie)
Ioan Mânăscurtă, LIMPEZIRI (proză)