O lumânare pentru Mircea Lutic

Vestea morții lui Mircea Lutic (născut la 29 mai 1939 în comuna Iordănești, Storojineț, Bucovina – decedat la 18 septembrie 2020, Cernăuți) ne-a cernit inimile și ne lasă în suflet gustul amar, dezolant, al unei mari, infinite pierderi. Golul pe care îl lasă acest scriitor și intelectual român în viața culturală și literară a Bucovinei și Basarabiei este imens, de-a dreptul irecuperabil. Alături de Vasile Levițchi, Grigore Bostan și alte câteva personalități de marcă, Mircea Lutic a fost și va rămâne în analele acestui timp zbuciumat și dramatic ca un simbol al românismului și al verticalității demne, nepervertite. Cernăuțiul și Iordăneștiul de baștină, Siretul și Carpații, vorba domoală și așezată a oamenilor locului, precum cea a „baciului Calomfir”, au fost pentru el un nestrămutat reper existențial; ele i-au marcat pentru totdeauna ființa și creația, sub zodia lor și-a trăit viața și și-a scris cărțile.

Poet de stirpe aleasă, publicist și traducător de elită, secretar literar la ziarul „Zorile Bucovinei” timp de aproape patru decenii, Mircea Lutic a fost unul dintre cei care, în condițiile vitrege ale regimului totalitar, a contribuit la refacerea instituției literelor românești în Bucovina. Poezia sa, adunată în volume precum „Baștina luminii” (1973), „Fereastră de veghe” (1978), „Datul întru ființă” (2000), „Noimă” (2000), „Ecou de foc” (2001), ș. a., alături de cea a altor câtorva confrați, a avut în contextul anilor 70-80 ai secolului trecut forța unei adevărate schimbări de paradigmă. Învingând inerțiile proletcultismului, aceste creații au scos literatura din schemele ideologice, apropiindu-i mesajul de ideea națională.

În ultimele decenii de creație, urmând tradiția iconaristă bucovineană din perioada interbelică, Mircea Lutic a cultivat febril poezia cu formă fixă, în special sonetul, parcurgând drumul dinspre tradiționalism spre modernitate, dinspre poezia orfică și picturală spre poezia de „rostire cristică” și meditație existențial-ontologică. Operând în structuri prozodice reverberatoare, scriind „la lumina de taină a candelei” (Ștefan Hostiuc), sonetele sale din volumele „Arminden cu heruvimi” (2011), „În lumina cuminecării” (2011), „Ofrandă întemeietoare” (2014) ș.a. sunt ca niște acatiste de o profundă vibrație religioasă și ecumenică.

Fiind un scriitor de mari potențialități creatoare, Mircea Lutic a desfășurat o vastă activitate de traducător, care astăzi însumează mii de pagini de proză și poezie din literaturile lumii. Între acestea, cărți emblematice, valori nemuritoare: Opere alese (în colaborare) de A. Pușkin, Opere alese (în colaborare) de M. Lermontov, Frații Karamazov și Oameni sărmani de F. Dostoievski, Părinți și copii de I. Turgheniev, Data Tutașkia de C. Amiradjibi, Zăpada mieilor – antologia prozei scurte ucrainene, ș.a.

Timp de ani și decenii, Mircea Lutic a întruchipat imaginea de intelectual român de o aleasă erudiție, având cultul cuvântului bine scris și frumos rostit. Într-o lume tot mai pragmatică, care se pare că a renunțat la sensibilități, la bucuria spiritului, el a trăit cu cărțile și printre cărți, a mizat fără rezerve pentru valorile neamului românesc, a înnobilat cultura și arta scrisului. Mai cu seamă în ultimele decenii, învățase să se refugieze în bibliotecă, la masa de scris, să (supra)viețuiască în lumea visătoriei, ca într-o lume mai bună.

Acum, la ceasul despărțirii, afirmăm cu toată convingerea că Mircea Lutic ne lasă o exemplară lecție de viață, de demnitate, de artă poetică.

Adio, iubite coleg și prieten. Cărțile ce ni le-ai lăsat rămân deschise pentru cei care vin. Noi îți vom păstra amintirea și neprețuita-ți imagine spirituală vii și neîntinate.

Dumnezeu să te ierte și să te așeze de-a dreapta Sa, la un loc mai bun și mai cu dreptate decât l-ai avut aici pe pământ.

Arcadie SUCEVEANU,

Preşedintele Uniunii Scriitorilor din R. Moldova